« Back to Glossary Index
- ca în toate țările care au trecut de la o economie centralizată la o economie de piață, țări în care existau distorsiuni mari între cererea și oferta agregată, și în România în primii ani ai tranziției către economia de piață (1990-1991) s-au înregistrat creșteri substanțiale de prețuri.
- de regulă, liberalizarea prețurilor pe scară extinsă și într-un singur pas (cazul Poloniei și Iugoslaviei în 1990 și al Bulgariei în 1991) au condus la majorări uriașe ale prețurilor. Doar Cehoslovacia și Ungaria au reușit să controleze inflația în această perioadă. Reușita lor are cauze diferite. Guvernul cehoslovac a optat pentru liberalizarea majorității prețurilor în anul 1991 (85%), după ce, anterior, în anul 1990, considerat an pregătitor, s-a înfăptuit o reașezare a prețurilor conform raportului cerere-ofertă. în Ungaria s-a realizat cea mai graduală liberalizare a prețurilor dintre statele central și est-europene în tranziție.
- liberalizarea prețurilor în România s-a efectuat în mai multe etape, începând cu noiembrie 1990 până în mai 1997, acest gradualism excesiv fiind de natură să alimenteze continuu inflația. Inflația a fost nu doar ridicată, ci și extrem de volatilă, atingând 200-300% în primii ani de tranziție, ca apoi între mijlocul anului 1993 și 1995 să revină la circa 25%, după care s-a înregistrat o nouă accelerare. Liberalizarea prețurilor la produsele agricole și la energie în 1997 a condus la o nouă explozie a inflației, la mijlocul anului situându-se puțin sub 180%.
- în acest context, măsurile în cadrul politicii monetare a BNR au vizat construcția unui mecanism și a unor instrumente de politică monetară, încă din 1991 adoptându-se primul Statut al BNR (Legea 34/1990) și Legea bancară (Legea 33/1991), care au introdus sistemul bancar pe două nivele – banca centrală și bănci comerciale. în domeniul politicii monetare au fost luate o serie de măsuri importante. Astfel, s-a încercat trecerea de la instrumentele administrative de politică monetară (plafoane la credite, depozite și dobânzi) la instrumente de piață bazate pe rata dobânzii. De asemenea, prin mecanismul de refinanțare a băncilor comerciale, BNR a dat semnalul politicii dezinflaționiste prin creșterea costului refinanțării pe care o acordă băncilor comerciale. Astfel, BNR dorea controlarea masei monetare, limitând expansiunea creditului în economie.
- procesul de liberalizare graduală a prețurilor, demarat în 1990, nu a beneficiat de sincronizarea cu celelalte politici economice în prima parte a tranziției, ceea ce a condus la întârzierea începerii restructurării economiei reale și la proliferarea indisciplinei financiare și apariția arieratelor inter-întreprinderi.
- eficiența politicii monetare a fost îngrădită până în 1996-1997 la nivel macroeconomic de necesitatea îndeplinirii altor obiective cum ar fi creșterea economică și asigurarea echilibrului extern (creșterea economică din 1995-1996 s-a obținut prin creșterea datoriei publice și deteriorarea contului curent al balanței de plăți).
- anul 1997 a fost marcat de două decizii importante: liberalizarea pieței valutare și o nouă etapă în liberalizarea prețurilor, decizii care au
cauzat presiuni inflaționiste majore. - la ritmul insuficient de restructurare a economiei reale s-a adăugat apariția problemei echilibrului extern în anii 1998 și 1999, vulnerabilitatea externă generând riscul încetării plăților externe în condițiile în care rezerva valutară era redusă. Problema dezechilibrului extern a fost acompaniată și de existența unei probleme de risc sistemic în sistemul bancar ca urmare a accentuării problemei creditelor neperformante.
- liberalizarea cursului valutar din prima parte a anului 1997 a stimulat intrări considerabile de capital care au creat presiuni de apreciere nominală a monedei naționale. Această presiune de apreciere a cursului de schimb a fost contracarată de BNR printr-un proces de cumpărare masivă de valută și de sterilizare semnificativă a lichidităților în moneda națională aflate în exces pe piață. Mai mult, pentru a veni în ajutorul sterilizării, BNR a introdus ca instrument de politică monetară operațiunile de open-market și atragerea de depozite de la băncile comerciale. Concomitent, BNR a suspendat refinanțarea băncilor comerciale prin creditul de licitație și a crescut ratele rezervei minime obligatorii. După 1997, operațiunile de open-market au devenit principalul instrument de politică monetară utilizat de către Banca Națională. în condițiile în care banca centrală s-a aflat în situația de a retrage permanent lichiditate din sistem, operațiunile de open-market au implicat costuri mult mai sporite decât utilizarea mecanismului rezervelor minime obligatorii.
- anul 1998 a marcat în politica monetară îmbunătățirea cadrului instituțional al acesteia. Astfel, au fost adoptate trei legi cruciale pentru activitatea băncii centrale și cea a băncilor comerciale: legea privind Statutul BNR (Legea 101/1998), legea privind activitatea bancară (legea 58/1998) și legea privind falimentul bancar. Prin cele trei legi, legislația românească a devenit compatibilă cu legislația în domeniu existentă în țări avansate în ale economiei de piață. Pentru politica monetară, noile reglementări au avut consecințe majore: s-a statuat autonomia și independența băncii centrale în raport cu celelalte instituții ale statului, stabilitatea monedei naționale devine obiectiv primar al politicii monetare și crește transparența mecanismului de transmisie a politicii monetare. Conducerea politicii monetare în perioada 1990-1999 a trebuit să facă față la trei constrângeri majore: conducerea corporativă slabă din cadrul sectorului public, fragilitatea sistemului bancar și situația datoriei externe. Conducerea corporativă slabă în cadrul marilor întreprinderi aparținând sectorului public a condus la apariția unor presiuni inflaționiste sub forma arieratelor financiare. De asemenea, conducerea politicii monetare a fost complicată și de către fragilitatea sistemului bancar. Aici se încadrează situația Băncii Agricole și a Bancorexului. Cele două bănci au acționat în calitate de agenți cvasi-fiscali ai statului. Bancorexul a fost obligat să finanțeze o parte substanțială a importurilor de energie iar în momentul în care cursul de schimb a fost liberalizat, nivelul ridicat de credite neperformante ale băncii a pus-o în fața unor probleme serioase de lichiditate și solvabilitate. Banca Agricolă s-a aflat într-o situație similară: aceasta a fost obligată să acorde credite subvenționate agriculturii, iar în 1997 când s-a decis eliminarea acestor forme de subvenții, situația băncii s-a agravat. Criza datoriei externe a devenit majoră în anul 1999, anul în care România s-a confruntat cu un vârf al sarcinii plăților externe. Problema incapacității de plată a fost depășită cu succes prin eforturi proprii, având în vedere ostilitatea crescută în acordarea de sprijin financiar extern.
- Anul 1999 a marcat concentrarea politicii monetare primordial către asigurarea capacității de plată externe a țării.
